Poesia in vernacolo napoletano: `A SMORFIA D’ `O DESTINO

`A SMORFIA D’ `O DESTINO (1957)

Aspettav’ `a vicchiarella
sempe `o figlio ca turnava.
? E’ disperzo `nmiez’ a guerra
da diec’anne ll’aspettava.

E sicuro ca veneva,
ca turnava `nmbracci’a essa
steve sempe rint’ `a chiesa
a sentirse `a Santa Messa.

E preganno, nce parlava
c’ `a Maronna, c’ `o Bammino;
e `na voce le diceva:
– Nun ? muorto Gennarino!.

– Na matina `a vicchiarella,
rimanette `nfunn’ `o lietto
cu na fr?va, cu na tossa,
e cu nu delore `mbietto.

Pe’ `n’affanno ll’aggravaie
e chiammav’a Gennarino
o tenevo `nmiez’ `e Sante
sott’ `a fodera `e Cuscino.

Na nutizia p’ `o paese.
St? turnanno Gennarino!.
Stev’ `a Russia, era vivo
e arrivato gi? a Turino.

Tutt’ `o populo a’ stazione~
sa che ffesta ll’hann? f?.
Cu bandiere tanta fiore
pure `a banda add? sun?.

Corre a’ casa Gennarino:
quanta ggente mm?cc’ `a porta.
– Add? st? mammella mia?!.
– Gennar?! mo’ proprio ? morta!.

Condividi questo articolo qui:
Stampa questo post Stampa questo post
Postato in Senza categoria